Te-am vazut plecand.Ti-am numarat pasii, am meditat doua minute, dupa care te-am urmat, fara a sti incotro o iei.Mi-am luat inima in dinti, papucii in maini, am renuntat la demnitatea si la orgoliul meu, aruncand in vant ezitarile si indoielile mele.Am gonit dupa tine, desi tu nu m-ai fi putut observa, doar pentru a te mai vedea o data.Stiam ca vei pleca si ca totul va fi din nou asa cum a mai fost, anost si lipsit de sens, in absenta ta, in linistea care ma sugruma noapte de noapte.Erai acolo; chiar in fata mea, iar in secunda urmatoare ai disparut.Am stat acolo, in fata casei tale, aproximativ o jumatate de ora, incercand sa imi adun gandurile si sa gasesc un motiv rezonabil pentru care am facut acest gest absurd si nebunesc, doar pentru a ma putea justifica in fata propriei mele constiinte.Mi-am recunoscut curand ca nu exista unul si am realizat ca relatia noastra a fost mereu asa: furtunoasa, imposibila, ruinatoare, dar indispensabila.Suntem doua caractere total diferite, insa cumva, intr-un mod inexplicabil, avem nevoie unul de celalalt, chiar daca asta ne cauzeaza durere, nervi si ciuda.Tot ceea ce ne trebuia noua era putina compasiune din partea timpului si putina sincronizare din partea sortii.Intotdeauna cand eu am luat-o pe un drum, tu ai luat-o pe un altul, iar cand eu ma hotaram sa te insotesc, tu nu imi permiteai, insiruindu-mi tot felul de argumente stupide.Ne mai intersectam din cand in cand, doar pentru a nu uita cate rani lasa despartirea in suflet, cate atingeri interzise scrijelesc amintiri pe corpurile noastre, cat regret si cate frustrari se ascund in spatele tuturor acelor cuvinte nespuse sau al acelor gesturi reprimate.M-am saturat de circularitatea evenimentelor din viata mea si as curma daca ar sta in puterea mea, aceasta flama care ma mistuie pe interior, aceasta iubire care nu ma lasa sa continui fara tine.Am incercat de prea multe ori, dar in final, totul s-a rezumat iarasi si iarasi la tine.
Mi-am ridicat capul din palme, am tras aer adanc in piept, adunand noi forte pentru a continua lupta cu mine insami, am deschis pleoapele, am privit spre cer, am implorat pentru rabdare, mi-am abandonat framantarile pe scarile din spatele bisericii, dupa care m-am pierdut in obscuritate.
Iar la sfasitul zilei, sa-ti amintesti mereu asta: te-am iubit, te iubesc si te voi iubi mereu pe tine, pana imi voi da ultima suflare, indiferent cine imi va veghea somnul sau imi va alunga temerile.
- Tu –doar tu –pulbere de foc si de cenusa.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu