Era frig pe vremea in care m-ai uitat.Nu am habar cat a trecut de atunci.Incerc sa imi aduc aminte, dar nu pot sa calculez timpul in secunde, minute, ore, zile, luni sau ani.Asta ar presupune sa apelez la gandire, iar pentru mine timpul se raporteaza la simtiri sau la impresii si nu la cifre nesemnificative.Ramane infipt in mintea noastra un repros sau un compliment pe care cineva ni l-a facut si nu data exacta la care s-a intamplat.Atunci cand esti intrebat de trecut, rememorezi fapte, cuvinte, atitudini chiar si pana la cel mai mic detaliu, insa in ceea ce priveste perioada, mereu raspunzi prin aproximare:”acum cateva luni”, “acum cateva zile”, “parca prin martie”.
Si azi e la fel.In mine tot frig e.S-a stins jaratecul in soba fiintei mele, iar fumul solitudinii ma sufoca.Cum as putea sa traiesc fara aer?Urma atingerii tale se imprastie ca o otrava pe aleea trupului meu, inghetandu-mi extremitatile, topindu-mi retina.Cum as putea sa traiesc fara vaz?Ecoul ultimelor tale soapte imi tiuie in ureche precum cantul sirenelor, aducandu-ma in pragul delirului.Cum as putea sa traiesc fara auz?
Cat desert in mine si cata pustietate...Am pierdut totul.Tot ceea ce am avut si tot ceea ce mi-am dorit.Si totusi, poate nu am aspirat la nimic.Te aveam pe tine, iar restul nu mai conta.M-am multumit si am avut nevoie de atat de putin pentru a fi fericita.Am cerut prea mult de la univers cand i-am cerut sa mi te dea?De unde aveam sa stiu ca tu vei semana haosul?Ca tu, un pamantean, vei intoarce cu susul in jos lumea zeilor?
Ploua apocaliptic peste destinul meu; de’s lacrimi sau stropi, nu-i pot distinge.Unde e soarele?Unde e locul sau care e momentul in care mi-am abandonat inima?Ai plecat cu ele in buzunar, ascunse intr-o palma. Cum sa mai pot trai fara tine?Cum sa mai am taria de a mai voi?
Poate totusi, oamenii dispun de zei, calcandu-i in picioare si nu invers.Poate oamenii nu iubesc, ci doar ranesc.Poate totusi, va cobori din nou vara la fereastra mea.Poate asa ne-a fost scris si poate nu s-a terminat aici.Poate in final vei fii tot tu, sau poate nu.Mai bine nu.Mai bine sa fie altfel.
Poate era mai bine cu tine in infern, decat fara tine in paradis sau poate egoul si instinctul de supravietuire mi-ar fi permis sa rezist oriunde, chiar si in absenta ta. Poate printre atatea indoieli, o certitudine totusi exista; ca te-am iubit, fraiere.

malgrès tout...

Te-am vazut plecand.Ti-am numarat pasii, am meditat doua minute, dupa care te-am urmat, fara a sti incotro o iei.Mi-am luat inima in dinti, papucii in maini, am renuntat la demnitatea si la orgoliul meu, aruncand in vant ezitarile si indoielile mele.Am gonit dupa tine, desi tu nu m-ai fi putut observa, doar pentru a te mai vedea o data.Stiam ca vei pleca si ca totul va fi din nou asa cum a mai fost, anost si lipsit de sens, in absenta ta, in linistea care ma sugruma noapte de noapte.Erai acolo; chiar in fata mea, iar in secunda urmatoare ai disparut.Am stat acolo, in fata casei tale, aproximativ o jumatate de ora, incercand sa imi adun gandurile si sa gasesc un motiv rezonabil pentru care am facut acest gest absurd si nebunesc, doar pentru a ma putea justifica in fata propriei mele constiinte.Mi-am recunoscut curand ca nu exista unul si am realizat ca relatia noastra a fost mereu asa: furtunoasa, imposibila, ruinatoare, dar indispensabila.Suntem doua caractere total diferite, insa cumva, intr-un mod inexplicabil, avem nevoie unul de celalalt, chiar daca asta ne cauzeaza durere, nervi si ciuda.Tot ceea ce ne trebuia noua era putina compasiune din partea timpului si putina sincronizare din partea sortii.Intotdeauna cand eu am luat-o pe un drum, tu ai luat-o pe un altul, iar cand eu ma hotaram sa te insotesc, tu nu imi permiteai, insiruindu-mi tot felul de argumente stupide.Ne mai intersectam din cand in cand, doar pentru a nu uita cate rani lasa despartirea in suflet, cate atingeri interzise scrijelesc amintiri pe corpurile noastre, cat regret si cate frustrari se ascund in spatele tuturor acelor cuvinte nespuse sau al acelor gesturi reprimate.M-am saturat de circularitatea evenimentelor din viata mea si as curma daca ar sta in puterea mea, aceasta flama care ma mistuie pe interior, aceasta iubire care nu ma lasa sa continui fara tine.Am incercat de prea multe ori, dar in final, totul s-a rezumat iarasi si iarasi la tine.
Mi-am ridicat capul din palme, am tras aer adanc in piept, adunand noi forte pentru a continua lupta cu mine insami, am deschis pleoapele, am privit spre cer, am implorat pentru rabdare, mi-am abandonat framantarile pe scarile din spatele bisericii, dupa care m-am pierdut in obscuritate.
Iar la sfasitul zilei, sa-ti amintesti mereu asta: te-am iubit, te iubesc si te voi iubi mereu pe tine, pana imi voi da ultima suflare, indiferent cine imi va veghea somnul sau imi va alunga temerile.
- Tu –doar tu –pulbere de foc si de cenusa.

Ajungi sa te consumi ca o sclava pentru barbatul pe care initial te straduiai si chiar iti impuneai sa il iubesti, dar caruia, ulterior i-ai dat totul: lucruri, ganduri, gesturi, demnitate, orgoliu si sentimente impaturite in ceea ce obisnuia sa fie cea mai de pret comoara a ta: sufletul, acum zdrobit.

Respirer c'est ne pas vivre.

Si te astept. Tic tac. Ma scurg si te pierd intre doua batai de inima.Tic tac. Timpul nu conteneste in veci, iar pe noi…pe noi ne-a uitat in trecut. Ma impleticesc din nou si din nou in itele acelorasi amintiri ca intr-o panza de paianjen tesuta spre infinit.Toate acele clipe ratacite in umbra zilei de ieri ne-au rapit inocenta, taria de a mai crede in ceva sau in cineva, rabdarea si poate, iubirea.Ne-a ramas obsesia.Obsesia de a ne avea unul pe celalalt, fara un motiv anume. Te vreau pentru ca te vreau; pentru ca tu trebuie sa fii al meu; pentru ca trebuie sa simt ca imi apartii ; pentru ca sunt egocentrica si pentru ca doar eu trebuie sa fiu cea care domina asupra edenului existentei tale si nimeni alta inafara de mine; pentru ca tu esti panza in jurul careia imi croiesc existent, labirintul din care nu vreau sa ies.
Tic tac pentru ca te iubesc mai mult decat iubesc viata din timpul meu.

Quand l'automne arrive, tu me manques...

Si-a strans toamna alaiul de amintiri si le-a scuturat peste sufletul meu, alene, una cate una, imbatandu-ma cu adieri de regret si atingeri demult uitate - acelasi neant halucinant in care te-am visat atatea nopti la rand. Privesc in spatele meu, in ochii tai, ma intorc, o iau la fuga, iar pe tine te abandonez acolo, in miezul fiintei mele; acolo unde ai pavat de atatea ori lacrimi -straturi, straturi.
Ma doare timpul in care tu nu esti, ma macina toate vorbele alea marunte care au ramas nespuse.Trebuie sa fiu tare!Trebuie!
Ne-am intalnit de-atatea ori in asternuturi straine, patate de remuscari; ne-am regasit de-atatea ori in imbratisari interzise, incat, am ajuns sa cred ca asta e fericirea, ca asta e viata pe care mi-o doresc.Oriunde, oricum, ilegal, imoral,oricand, nu conteaza in ce circumstante, doar in aceleasi brate care-mi daruiau calmul si doza de tine fara de care eram in sevraj.
Nu mai pot continua asa.Vreau sa te posed necontenit, vreau sa te pot tine de mana in vazul lumii, vreau sa tip in cele patru zari ca te iubesc si nimeni sa nu ma judece sau sa ma condamne, dar sa ma auda.Nu imi mai doresc pentru noi doi o poveste atipica, nemaintalnita, plina de adrenalina si pe furis.Optez pentru monotonie, pentru dragoste tipica, clasica, dar pura, asa cum are majoritatea oamenilor echilibrati.
Dar stiu ca noi nu vom avea niciodata rutina la cheremul nostru, ca viata ne invarte si ne ameteste dupa bunul ei plac ca-ntr-un montagne russe, ca noi suntem nebuni de-atata joaca prin si cu timpul, ca poate nu suntem meniti sa ramanem impreuna.
M-am luptat, ma lupt si ma voi lupta cu morile de vant si cu hazardul.Vei fi al meu candva.
Azi nu.Poate maine.