Atât de aproape, oricât am fi de departe.

Postarea anterioara am scris-o acum o luna si jumatate intr-un e-mail care urma sa il trimit unei foarte bune prietene, spre a ma descarca in urma unei despartiri furtunoase si dureroase.Sunt uluita cum am putut sa prevad atat de bine, atat de multe lucruri.
Ieri, intr-adevar m-am intalnit cu el intamplator, intr-o cafenea.Era ultimul loc in care ne-am fi gandit ca ne vom intalni.Coincidenta face ca eu chiar vorbeam cu un foarte bun prieten, la ureche, din cauza zgomotului provocat de muzica infernala si l-am rugat din suflet pe acest amic sa imi spuna toate bancurile pe care le stie, sa ma determine sa rad, pentru a ii ignora prezenta fostului meu prieten.Eram sfasiata pe interior, insa radianta pe exterior, afisand un suras care cu siguranta nu imi apartinea, dar simteam cum ma tradeaza privirea...oglinda sufletului.El fuma nervos o tigara, sorbindu-ma din priviri, analizandu-ma din cap si pana in talpi, stupefiat fiind de faptul ca filtram oarecum cu un altul care nu era el.Afisam tuturor acel zambet de care el era profund indragostit si pot aproape sa jur ca am simtit cum i-au revenit in minte toate momentele petrecute impreuna, toate reprosurile si certurile care au facut relatia sa se destrame, imi punea atatea intrebari din priviri, intrebari la care nici eu nu aveam, dar cautam un raspuns.Si uite asa ne-am trezit amandoi cufundati in ganduri, uitandu-ne unul la altul.Toate posibilele situatii de care fugiseram, ne prinsesera acum din urma si ne sufocau.
Dupa cum ma si asteptam, nu am luat-o la goana ci am infruntat situatia, in modul responsabil, caracteristic mie si pot afirma cu sinceritate ca sunt mandra de mine.Sunt mandra fiindca nu sunt o lasa, cum a fost el de atatea mii de ori, fiindca nu am inceput sa plang si sa ii cersesc iubirea, fiindca oricat as fi tanjit dupa o imbratisare si dupa un sarut, am situat demnitatea pe primul loc si nu m-am lasat calcata in picioare, fiindca nu am avut nevoie de zece shot-uri pentru a avea curajul sa il intreb ce a mai facut, cum a mai dus-o, fiindca am lasat impresia unei tipe care a uitat tot ce ne-a unit vreodata, a unei tipe indiferente, cum a fost el mereu.
Insumand tot ce a fost, nu regret nimic, decat faptul ca dupa atata timp, inca il mai iubesc,iar el o constientizeaza.De ce nu poate totul sa fie cum a fost?Sau in caz contrar, de ce nu se termina odata tot acest calvar?Doamne, daca existi da-mi un semn pentru a iesi din aceasta incurcatura ce nu pare a avea final.E un cosmar, dar inca te mai iubesc, fraiere!